miercuri, 8 iulie 2009
Always Outnumbered, Never Outgunned
Beat me, hate me
You can never break me
Will me, thrill me
You can never kill me
Michael Jackson
Doresc să cer scuze pentru faptul că nu am mai dat nici un semn de viaţă timp de mai mult de un an. A avut loc o serie de întâmplări nefericite, despre care voi pomeni în continuare.
În luna ianuarie 2008, imediat după ce cele câteva comunităţi anime din România au aflat ce am de spus, s-a pornit un adevarat război impotriva mea. Din nefericire, cineva a reuşit să-mi afle parola contului Google şi să-mi spargă contul de pe Blogger. Vina, desigur, îmi aparţine în totalitate; ar fi trebuit să fiu mai precaut şi să-mi aleg o parolă mai solidă. Oricum, această persoană a căpătat în scurt timp accesul la toate blogurile mele (în numar de trei), printre care şi acesta. Pe celelalte două, unul cu poze şi impresii de călătorie şi celălalt cu însemnări personale le-a şters pur şi simplu.
Acest blog a devenit, sub controlul acestei personalităţi odioase, o bataie de joc. Poate unii îşi aduc aminte cum pe prima pagină au apărut imagini pornografice şi/sau aparent fără sens, cu texte în limba engleză etc. Bineînţeles, de atunci până acum am avut ocazia să mă documentez şi să aflu care era adevaratul înţeles al acelor imagini (voi vorbi în detaliu despre ele la vremea potrivită, veţi vedea cum totul se leagă). Zeci de comentarii care-mi dădeau dreptate nu au fost aprobate, apoi au dispărut pentru totdeauna; au rămas în loc doar cele care conveneau detractorilor mei, cele care mă acuză pe nedrept că sunt neinformat, cele care mă ameninţă şi cele care mă înjură ca la uşa cortului. Identitatea mea virtuală a fost în totalitate compromisă. Acelaşi cont Google a fost folosit şi pentru autentificare la serviciul GMail; aici mii de mesaje datând încă din 2004 mi-au fost şterse fără milă - conturi pe diverse site-uri, parole, mesaje personale, facturi de la plăţi online au dispărut cu desăvârşire, nu înainte de a fi copiate parolele şi folosite.
În tot acest timp am fost legat de mâini şi de picioare; am fost nevoit să asist pasiv la nenorocirea care mi s-a întâmplat. Într-o epocă în care identitatea noastră este atât de strâns legată de internet, furtul de identitate este o crimă cu consecinţe greu sau imposibil de reparat, aşa cum am învăţat pe pielea mea. Un an de zile am fost forţat să-mi urmăresc paşii în trecut, să reconstitui conturi peste conturi, să trimit informaţii personale la Blizzard, Hostgator, Namecheap, Valve, ING, Servage, BRD, Google, Amazon, Yahoo!, Stardock, Paypal, okazii.ro şi nenumărate alte firme cu prezenţă online cu care am avut de-a face. Mare parte din conturile electronice pe care le-am avut mi-au fost returnate, odată ce am putut confirma că sunt posesorul lor de drept. Unele au fost pierdute pentru totdeauna.
Cert este că toată această aventură m-a costat timp, benzină, nervi, bani, resurse. Numai pe facturile de telefon am cheltuit o avere, inclusiv pentru convorbiri internaţionale. Nu doresc nimănui să treacă prin aşa ceva; cine crede că furtul de identitate este o joacă se înşală amarnic. Chiar dacă este ceva ce are loc într-un mediu virtual, consecinţele sunt cât se poate de reale şi de palpabile pentru cei afectaţi.
Cu cei de la Google (cărora vreau să le mulţumesc pentru profesionalismul de care au dat dovadă) am colaborat foarte bine şi mi-am recăpătat accesul la Blogger, Youtube, GMail şi alte site-uri din portofoliul lor acum o lună, cu acelaşi cont pe care-l foloseam înainte. Mesajele din GMail, însă, sunt definitiv pierdute. Cel mai ironic este că ce-am scris pe acest blog este, în mare parte, aici. Oricum, aveam copii locale în calculatorul de acasă pentru toate articolele, aşa că ştergerea lor n-ar fi însemnat pierderea lor definitivă. Am hotărât ca voi lăsa comentariile existente aşa cum le-a lăsat cel care mi-a spart blogul, ca mostră de răutate umană. Şi toate acestea pentru că am îndrăznit să vorbesc, să iau atitudine...
Acum sunt Stan Păţitul şi am certitudinea că ceva similar nu mi se va mai întâmpla. Am luat toate măsurile de precauţie şi chiar dacă prin absurd cineva mi-ar compromite iar identitatea ştiu ce-am de făcut, pentru că am trecut deja prin toate astea.
Regretele sunt acum în spatele meu. Existenţa mea a reintrat pe un făgaş normal de ceva timp şi sunt gata să mă reapuc de micile mele pasiuni, cum ar fi călătoriile, fotografia şi, de ce nu, chiar şi acest weblog.
Multe s-au întâmplat într-un an şi jumătate. Comunitatea anime din România a crescut considerabil, dar media de vârstă a scăzut vertiginos şi îngrijorător. Dacă acum câţiva ani doar o mână de adulţi întârziaţi mintal (20-30 de ani) aveau un site pe go.ro, unde-şi discutau obsesia pentru desenele animate de origine niponă, pornografice şi pline de violenţă grafică, acum avem zeci de forumuri româneşti unde sute de copii necopţi cad pradă moravurilor şi tentaţiilor nesănătoase. Un adevărat atentat la educaţia tinerilor are loc. Posturile româneşti de anime încurajează direct această desfăşurare a evenimentelor, forumurile lor fiind printre cele mai populate.
Este timpul să pun din nou piciorul în prag şi să-mi exercit dreptul la liberă exprimare. Este timpul să-mi fac iar datoria şi să informez pe cei ce au urechi să asculte; un părinte informat corect este un părinte care poate lua decizii corecte. Am revenit şi sunt mai apt ca niciodată să fac faţă provocărilor. Lupta abia începe!
sâmbătă, 5 ianuarie 2008
Anime încurajează violenţa
Recent, nişte evenimente îngrozitoare au avut loc în Japonia, evenimente care cer atenţia părinţilor din întreaga lume. Japonia este o ţară de obicei liniştită, însă aceste acte de o violenţă extremă au şocat opinia publică şi au determinat un număr de posturi de televiziune să oprească difuzarea de anime.
Tokai Television Broadcasting Co. (Tokai TV) a decis să oprească difuzarea serialului “Higurashi no Naku Koro ni Kai” din cauza scenelor violente pe care le conţine.Adolescenta în cauză îşi dorea să devină manga-ka, ceea ce în traducere înseamnă autor de benzi desenate (manga). Este, aşadar, uşor de concluzionat că se încadra în grupul celor ce se autodenumesc „fani anime”. Imaginea de mai jos face parte din manga după care s-a făcut “Higurashi no Naku Koro ni Kai” şi este izbitor de similară cu oribilul patricid (click pentru mărirea pozei - atenţie!, conţine violenţă grafică extremă).
Televiziunea a luat această decizie în urma unui incident în care un ofiţer de poliţie din prefectura Kyoto a fost ucis cu un topor de propria fiică în vârstă de 16 ani. Serialul conţinea o scenă în care o adolescentă comitea o crima folosind un topor. După ce Tokai TV a aflat din plângerile telespectatorilor de acest lucru, a decis scoaterea serialului din grila de programe.
După Tokai TV, televiziunea KBS Kyoto a decis de asemenea să oprească difuzarea serialului. Alte televiziuni, precum TV Tama, Sun TV şi Chiba TV au decis să continue difuzarea serialului, în ciuda unui alt incident extrem de similar: tentativă de crimă cu... un topor.Poliţia din oraşul Tatsuno, prefectura Nagano a primit un telefon prin care o femeie disperată anunţa că fiul ei şi-a rănit tatăl cu un topor. Poliţia a găsit bărbatul de 44 de ani în stare gravă, iar douăzeci de minute mai tărziu fiul acestuia s-a predat la o secţie de poliţie din apropiere, declarând: l-am lovit pe tata cu un topor. În urma acestui al doilea incident, serialul anime School Days a fost de asemenea oprit din cauza scenelor de violenţă.
Ce este Higurashi?
Acest serial este inspirat dintr-un joc japonez pentru calculator creat de un grup de amatori, 07th Expansion şi vândut la Comiket (o adunare anuală neautorizată unde otaku şi alţi fani obsedaţi se strâng pentru a cumpăra benzi desenate şi jocuri, în covârşitoarea lor majoritate pornografice sau pline de violenţă). Iată şi o descriere a jocului, un veritabil măcel virtual:
În acest joc este vorba despre o serie de crime misterioase într-un sat de la munte. Protagonista principală este o tânără fată ce a suferit o traumă după divorţul părinţilor săi. Ea foloseşte o toporişcă pentru a-şi omorî duşmanii.Fanii consideră serialul ca fiind un show cool despre killer lolis. Loli vine de la Lolita, adică o minoră atractivă din punct de vedere sexual, denumire inspirată de romanul pervers Lolita, scris în 1955 de Vladimir Nabukov.
După cum era de aşteptat, fanii din afara Japoniei au fost chiar supăraţi că serialul a fost oprit şi că nu şi-au putut primi doza săptămânală de violenţă.
Anime şi mişcarea fansubbing
Există un grup de infractori, cunoscuţi eufemistic sub denumirea de fansubberi. Aceştia piratează constant anime hentai (pornografic) şi pentru adulţi (ecchi), imediat după difuzare în Japonia. Fansubberii traduc dialogul repede, după care adaugă subtitrări folosind programe specializate de calculator. Materialele finite sunt apoi răspândite pe internet, fără permisiune, prin site-uri clandesine, unde mii de fani anime (inclusiv minori pentru care materialele respective nu sunt destinate) dau năvală, descarcă apoi urmăresc în secret.
Tot acest ciclu durează mai puţin de 24 de ore, datorită programului BitTorrent, folosit la scară largă pentru răspândirea de software, filme şi muzică piratată.
Îngrijorător este faptul că este incredibil de uşor pentru un copil cu acces la internet să facă rost de aceste producţii fără cunoştinţa părinţilor. Anime conţine scene de sex, violenţă intensivă şi cadre perverse cu personaje de sex feminin, de obicei sub vârste chiar şi de 14 ani.
Verificaţi calculatorul copilului dumneavoastră ASTĂZI. Copilul dumneavoastră poate ajunge otaku fără să ştiţi. Sau criminal, sau deviant din punct de vedere sexual. NU ESTE DE GLUMĂ!
Articol tradus şi adaptat din această sursă.
vineri, 4 ianuarie 2008
Legiunea nesăbuită contraatacă!
Deşi n-am mai scris pe acest blog din toamnă, mă confrunt azi cu o avalanşă de comentarii care mai de care mai inflamate, semn că acest weblog a fost descoperit de una din „comunităţile anime” autohtone.
O scurtă căutare pe forumurile specifice a dezvăluit şi locaţia unde un binevoitor a menţionat acest weblog - n-am s-o public aici pentru că nu are importanţă. Toate comentariile primite azi trădează afinitatea autorilor pentru anime. Le-am aprobat aproape pe toate, unul singur fiind respins pe motiv irelevanţă faţă de discuţie.
Observ cu nedumerire că sunt acuzat de cenzură, deşi aceşti autointitulaţi „fani anime” au găsit aici un loc în care se pot exprima liber.
O mică explicaţie: am pus „fani anime” între ghilimele pentru că o astfel de sintagmă este ambiguuă şi, totodată, absurdă. E ca şi cum am spune „fani ai filmelor ruseşti” - un termen ce înglobează o arie mult prea generală. Singura explicaţie pentru acest fapt ţine tot de domeniul identităţii, aparteneţei la un grup. Dar să nu divaghez.
Am fost acuzat că sunt ceea ce pe internet se numeşte Troll. Că nu îmi fac public profilul. Că nickname-ul sub care scriu este ceva absurd. Voi răspunde acestor acuzaţii pe rând:
- un troll este o persoană care face incursiuni intr-o anumită comunitate cu scopul de a o destabiliza, prin mesaje făţarnice, falsificate, supărătoare. Dacă eram troll, sau doar cineva în căutarea atenţiei, umpleam weblogul de AdSense (nu că ar ieşi ceva de pe urma unora care nici macar nu-şi cumpără producţiile anime la care se uită) şi-l promovam acolo unde nu trebuie: pe forumurile de discuţii ale acestor tineri pierduţi. Nu pentru ei sunt aceste mesaje. Îi înţeleg când încearcă să îndepărteze ceea ce ei consideră o ameninţare la modul lor de viaţă, dar ei sunt cel mult afectaţi tangenţial. Acest weblog este pentru cei ce doresc să se informeze, părinţi, copii, tineri, bunici. Nu voi schimba subiectul doar pentru că o comunitate restrânsă doreşte aşa. Discuţia despre veridicitatea informaţiilor prezentate aici este inutilă, orice căutare pe internet vă poate confirma cele scrise aici, în afara cercurilor iubitoare de anime, care au, bineînţeles, o atitudine diferită. Voi prezenta pe viitor şi alte mostre din seriale anime mult iubite (sic!) ce rulează chiar la televiziunile româneşti. Uneori nici nu e nevoie de prea multe cuvinte.
- profilul nu este public pentru că mai am şi alte webloguri pe acelaşi cont Blogger, webloguri care au subiecte total diferite şi nu doresc să creez vreo legătură între ele. Am preferat un singur cont Blogger/Google, pentru o gestionare mai uşoară.
- Schmaltz Herring, pe lângă explicaţia găsită de un isteţ într-ale internetului, este titlul unei melodii de la Shpongle, de pe albumul „Nothing Lasts... But Nothing Is Lost”, Twisted Records (2005).
Multe din comentarii sunt stupide, insipide, fără mesaj şi lipsite de argumente adevărate. Ca să nu mai vorbesc despre atacuri la persoană. Le păstrez, totuşi, ca să vedeţi şi dumneavoastră până unde pot ajunge aceşti tineri pierduţi, cât râu le produce cineva care spune adevărul despre anime. În zilele care urmează voi răspunde celor mai pertinente şi lipsite de acuze nefondate şi invective comentarii. Doar aşa, ca să demonstrez că se poate genera un dialog constructiv între părţi diferite ale baricadei.
Un an 2008 cât mai fericit (şi lipsit de anime)!
vineri, 28 septembrie 2007
„Otaku” sau scara de valori inversată
Există în aşa numitele „comunităţi anime” persoane care se autointitulează cu mândrie otaku.
Otaku este expresia supremă a „fanului anime”: un fel de guru (are o vârstă uneori chiar în jurul a 30 de ani), o enciclopedie ambulantă, a văzut anime cât pentru şapte vieţi, are o colecţie impresionantă numeric de seriale, serveşte drept model restului comunităţii, este invidiat şi respectat în acelaşi timp.
Este, pe scurt, un fanatic. Întreaga sa existenţă revolvă în jurul filmelor şi serialelor anime, orice altă activitate trecând pe plan secundar.
Ca să înţelegem cu adevărat ce înseamnă să fii otaku, trebuie să facem o analiză a motivaţiei. De ce există oameni care aleg să fie aşa? De ce persoane bine trecute de vârsta inocenţei aleg să se uite la desene animate?
Cei mai expuşi acestui risc sunt cei care în copilărie nu au beneficiat de afectivitatea părintească şi/sau au avut de suferit de pe urma colegilor în şcoală, fie de pe urma unui dezavantaj fizic (supraponderal, purtător de ochelari etc.) şi/sau psihologic (persoană introvertită, emotivă etc.).
Pentru a scăpa de răul tratament aplicat de colegi / părinţi, aceşti copii s-au refugiat în ce au găsit la îndemână. Corelând criza de personalitate ce are loc în pubertate, obţinem o perioadă extrem de instabilă, în care orice pare să ofere o ieşire din criză este demn de luat în seamă.
Când astfel de portiţe de scăpare nu există, se încearcă evadarea în fantastic. E de ajuns ca într-unul din momentele acestea adolescentul în cauză să ia cunoştinţă despre existenţa comunităţilor on-line, unde mai sunt şi alţii cu aceleaşi gusturi, unde nimeni nu ştie cine eşti cu adevărat şi ce defecte ai.
Cum e aproape imposibil ca generaţia post-decembristă sa nu fi urmărit vreodată anime la televizor sau pe internet, popularitatea acestui flagel în rândul tinerilor este în creştere. Anime prezintă o atracţie deosebită, pentru că e mai „credibil” decât Duffy Duck, pentru că aşa cum în caz de pericol omul se face gheomotoc în poziţia fetală, în caz de instabilitate psihologică tindem spre infantilism, pentru că premisele pentru a intra în jocul scenariştilor sunt mai puţine şi mai uşor de digerat. Mulţi dintre cei care urmăresc anime vor face tot posibilul pentru a opri pe oricine le cataloghează drept desene animate, vor susţine mereu că sunt mai mult de atât. Şi da, au dreptate, pentru ei nu sunt doar un desen animat, ci o poartă de scăpare către o lume fantastică foarte convingătoare şi de dorit în locul vieţii triste şi pline de deziluzii pe care ei o traiesc.
Introducem în ecuaţie „comunităţile anime” on-line, unde majoritatea utilizatorilor se potrivesc descrierii de mai sus. Prea slabi pentru a-şi da seama că ei înşişi sunt problema, preferă să recreeze societatea umană în mediul virtual, după viziunea lor, în loc să facă faţă unei vieţi pentru care nu sunt pregătiţi şi de care fug în permanenţă.
Dintr-o dată, subiectul nostru fictiv are un motiv solid pentru a fi mulţumit de sine: există un grup de oameni cu interese comune, care sunt gata să-l accepte fără probleme, în faţa cărora se simte ca un egal. Capcana fatală din această logică este următoarea: oamenii nu sunt egali; unii sunt mai înalţi, alţii mai inteligenţi, alţii mai colerici, cu nevoi şi aspiraţii diferite ş.a.m.d.; însă pe internet aceste „detalii” nu mai sunt luate în considerare, se topesc sub mirajul mult mai frumos al apartenenţei la un grup.
„Egalitatea”, însă, se termină imediat după ecranul de log-in.
Diferenţele dintre oameni crează competiţia, aşa că din porunca instinctului avem şi aici competiţie. Numai că nişte oameni atât de necompetitivi în viaţa reală simt o nevoie instinctivă de competiţie ce depăşeşte nevoile unui individ cu o viaţă socială normală. Pentru toate privaţiunile din viaţa reală, subiectul nostru va căuta o „răzbunare” în spaţiul virtual, va încerca să-şi ajungă din urmă semenii pe scara ierarhiei sociale.
În „comunităţile anime”, otaku este un exemplu de individ ce a răzbătut pe această ierarhie. El este cel invidiat de restul, pentru performanţele sale, pentru cunoştinţele sale. Cineva naiv ar putea acum să spună că:
Modelul social virtual este complet, reuşeşte să reproducă fidel pe cel real.
GREŞIT! Dacă aţi citit cu atenţie titlul acestui articol, am scris acolo despre o scară de valori inversată. Singura problemă despre care discutăm aici este premisa pe care se bazează argumentaţia de mai sus.
Spaţiul virtual NU este cel real. Progresul în acest spaţiu, competiţia, ba chiar talentele rafinate aici (în cazul dependenţilor de jocuri on-line) nu servesc la nimic în viaţa reală. Comunităţile anime, aşadar, au un punct de vedere inversat asupra a ceea ce constituie performanţa: otaku sunt veneraţi pentru lipsa vieţii lor sociale, pentru izolarea de care dau dovadă, pentru elitismul afişat, pentru colecţiile lor de DVD-uri care în realitate valorează mai puţin decât DVD-urile blank.
Ironia face ca aceşti nefericiţi ai sorţii se izolează şi mai mult, tocmai în încercarea de a ieşi din izolarea în care se aflau înainte.
Comunităţile anime on-line din România sau de oriunde sunt periculoase pentru dezvoltarea copilului dumneavoastră. Sprijiniţi iniţiativa noastră anti-anime! Opriţi chiar azi răspândirea acestui flagel, faceţi-vă un bine şi interziceţi copilului dumneavoastră accesul la următoarele adrese:
Până data viitoare, numai bine!
Ce este anime?
Odată stabilit scopul acestui weblog, haideţi să analizăm împreună câteva caracteristici ale anime.
Filmul de animaţie este îndrăgit de persoane de toate vârstele. Milioane de copii se bucură anual la ultimele producţii Disney şi tot atâţia adulţi gustă umorul din South Park, The Simpsons sau Robot Chicken. Filmul de animaţie se întînde pe o pleiadă de genuri pentru o varietate şi mai mare de gusturi şi vârste.
Animaţia japoneză este populară printre copiii niponi, în Japonia existând posturi de televiziune ce difuzează exclusiv aşa ceva. Popularitatea acestor producţii a făcut ca ele să fie importate în Statele Unite şi Europa, însă odată ajunse acolo a avut loc ceea ce numim „şoc cultural”. Valorile şi moravurile japoneze sunt substanţial diferite de cele vestice, acest lucru regăsindu-se şi în animaţia niponă.
Prin anii optzeci, când televiziunile americane au început să difuzeze anime, mulţi părinţi ignoranţi au fost luaţi prin surprindere de cantităţile excesive de violenţă şi sexualitate prezente în ceea ce ar fi trebuit să fie seriale destinate copiilor.
După aceste evenimente, televiziunile au hotărât să cenzureze aceste seriale şi să le clasifice pe categorii de vârstă, pentru a fi mai puţin nocive şi mai uşor de identificat de către părinţii preocupaţi de obiceiurile de vizionare ale copiilor lor.
Diferenţa majoră între ce este permis într-o producţie pentru copii în Japonia şi Statele Unite este creată de ruptura existentă între doua civilizaţii care au evoluat diferit, unde tabuurile sunt specifice culturii din care fac parte, unde educaţia şi stilul de viaţă sunt fundamental diferite.
Totuşi, chiar şi cu aplicarea cenzurii, animaţia japoneză rămâne plină de violenţă verbală, violenţă în scopuri comedice, decolteuri generoase, nuditate de dragul nudităţii, aluzii sexuale şi cadre subliminale în care lenjeria intimă a protagonistelor este la vedere. Artiştii niponi nu se dau înapoi când vine vorba de corpul feminin, încercând să ofere detalii subtile fără alt scop decât acela de a capta atenţia băieţilor aflaţi la vârsta la care încep să-şi pună intrebări.
O altă proprietate a anime este aceea de a crea acţiune în lumi cu totul şi cu totul fantastice: alte planete, Pământul undeva în viitor, tărâmuri care nu există ş.a.m.d. Chiar şi în cazul în care acţiunea are loc în timpul şi zilele noastre, există şanse foarte mari ca cel puţin unul din personaje să aibă origini nepământene, puteri supranaturale, capacităţi anormale etc.
Când ne uităm la Disney, totul e clar: nu există nici un dubiu că ne aflăm într-o lume fantastică, nu se încearcă nici un moment împletirea actualităţii de zi cu zi cu fantezia. Pus şi simplu suntem într-o poveste şi cunoaştem asta de la bun început.
În anime, avem parte de cele mai multe ori de personaje normale care descoperă că „au ceva special”, fie abilităţi paranormale, fie sunt maşini de ucis, etc. Mai rău, aceste personaje sunt foarte tinere, de obicei în primele clase de liceu (de fapt, un procent covârşitor de anime are cel puţin un personaj în liceu sau se desfăşoară în liceu).
Dorinţa de identificare cu personajul fantastic este cu atât mai mare în mintea copilului care priveşte anime, cu cât are toate motivele de mai sus să o facă.
În acest punct poate vă întrebaţi: ei bine, şi ce e rău în asta? Dacă sunteţi un părinte responsabil şi vegheaţi asupra a ce vizionează copilul dumneavoastră, oferindu-i în acelaşi timp suportul necesar pentru a înţelege ce consecinţe ar avea acţiunile personajelor în viaţa reală şi accentuând faptul că ceea ce priveşte este pură fantezie, atunci nu este nimic în neregulă.
Dacă, însă, vă lăsaţi copilul nesupravegheat în faţa televizorului ore sau zile în şir, fără a vă face timp pentru a discuta cu el despre ce urmăreşte zi de zi, comiteţi o greşală cu repecusiuni în viitor.
În România de astăzi este foarte uşor pentru cine doreşte să urmărească anime. Avem deja un post care difuzează în exclusivitate aşa ceva, anume Animax. Dar mai presus de toate, înternetul face ca disponibilitatea acestor seriale să fie foarte ridicată, existând persoane adulte care urmăresc anime şi se preocupă cu răspândirea lor. Dacă aveţi un copil de vârstă adolescentă, eventual băiat, ar trebui să faceţi tot posibilul pentru a-i limita accesul la resursele de anime. Nu numai că pe internet episoadele se găsesc necenzurate, dar mai există ceea ce se numeşte hentai: imaginaţi-vă un desen animat unde personajele fac sex explicit, comit nenumărate perversiuni sexuale, totul atent prelucrat pentru o audienţă adultă, la degetul mic al fiului/fiicei dumneavoastră - şi necesită doar cunoştinţe de bază în operarea calculatorului!
Studiile arată că cea mai mare parte a consumatorilor de hentai nu sunt persoanele de peste 18 ani, ci adolescenţii sub această vârstă. Stârniţi de scenele cu conţinut erotic aparent inofensive, dar atent plasate de echipe de profesionişti în manipulare subliminală, tinerii vlăstari ai patriei vor mai mult. Iar la o aruncătură de băţ, pe internet, se găsesc mii şi mii de materiale unde Sailor Moon nu-şi mai arată subtil chiloţeii, ci face sex în adevăratul sens al cuvântului, în cele mai neimaginabile moduri cu putinţă. Dar despre hentai şi ororile sale vom avea o discuţie ulterioară.
Ca să vă faceţi o idee despre omniprezenţa violenţei în anime, încercaţi să urmăriţi măcar genericul şi scena de deschidere din popularul serial Elfen Lied, cu avertizările de rigoare, pentru cei cu un stomac slab:
Vă mărturisesc că după ce am văzut aşa ceva, faptul că un personaj era complet dezbrăcat mi s-a părut cel mai lipsit de importanţă lucru din lume. Au trebuit ani şi ani de „rafinament” pentru ca aceste desene animate să ajungă la un asemenea nivel. Au trebuit să treacă ani şi ani în care producătorii au manipulat cererea astfel încât nivelul de violenţă să ajungă unde a ajuns astazi.
Violenţă, pornografie, o lume fantastică în care se poate fugi de realitate. Asta e tot ceea ce această mişcare pe care unii o numesc artă (blasfemiind tot ce e moral şi social acceptabil) are de oferit copiilor dumneavoastră.
Pe internet nu există CNA. Nimeni în afară de dumneavoastră nu vă poate proteja copilul. Nu credeţi că a devenit timpul să luaţi atitudine?
O, tu, dulce autodistrugere!
De ceva timp a luat fiinţă în ţara noastră dragă un „hobby” aparent inofensiv: lumea se uită la anime.
Pentru cine nu ştie, anime este denumirea folosită de „fani” pentru filmele şi serialele de animaţie ce originează în Japonia.
În afară de ţara unde se produc, unde audienţele pentru acest tip de producţii sunt compuse din copii şi cel mult adolescenţi la început de pubertate, un număr însemnat de oameni la nivel mondial susţin că gustă acest tip de divertisment, cu predilecţie în societăţile cu o cultură vestică, occidentală.
Cu timpul, în jurul acestei „comunităţi” s-au creat adevărate isterii, campanii masive de marketing, convenţii unde se proiectează anime şi au loc concursuri de costumaţie etc. Odată cu apariţia internetului am asistat la o globalizare continuă a fenomenului, nucleele locale şi naţionale de „fani” având la dispoziţie mijloace rapide pentru obţinerea de copii piratate ale serialelor ce rulează la televiziunile japoneze. Episoadele sunt disponibile pe internet la câteva ore după difuzarea lor la televiziune, nu înainte de a fi prelucrate de aşa-numitele grupuri (în practică, cei care traduc, editează, comprimă şi distribuie episoadele).
Tot ascensiunea internetului a permis deschiderea unor liste de discuţii unde majoritatea membrilor se autodeclară „fani anime”. Aici se disecă ultimele episoade din serialul preferat, se rezolvă dispute între susţinătorii unui personaj şi cei ai altuia, se planifică convenţii şi întâlniri, se fac shimburi de suporturi media ş.a.m.d. România cunoaşte şi ea o expansiune a fenomenului, în special on-line, pe saituri specializate ce organizează întâlniri periodice.
Problema gravă este că o mare parte din persoanele ce se declară „fani anime” sunt adulte. Este de ajuns să urmăriţi un episod din Dragon Ball Z, un serial foarte popular în rândul copiilor, după care să asistaţi la o întâlnire sau convenţie a acestor „fani”.
Dacă sunteţi părinte, v-aţi lăsa copilul în compania unor adulţi care:
- au vârste între 20-30 de ani, dar petrec ore în şir urmărind desene animate pentru copii sau jucându-se jocuri pe calculator;
- au probleme evidente de integrare socială;
- au un stil de viaţă mizer;
- se rezumă la a ieşi din casă doar pentru necesităţi de bază pentru ei, cum ar fi:
- tutun;
- mâncare semipreparată;
- cola;
- DVD-blank-uri;
- glorifică lipsa stimei de sine de care dau dovadă;
- asistă la astfel de întâlniri cu oameni cu aceleaşi probleme ca şi ei pentru a-şi menţine în continuare iluzia unei vieţi sociale normale?
Pericolul pe care îl reprezintă aceşti oameni pentru dezvoltarea copiilor noştri nu poate fi negat. Influenţa lor nocivă este o realitate. După cum se ştie, la vârsta adolescenţei suntem foarte vulnerabili şi influenţabili. Este de ajuns ca într-o criză de identitate specifică vârstei, copilul dumneavoastră să ia contact cu mirajul oferit de aceste comunităţi: „o viaţă socială”, „prieteni”, „un hobby” şi, mai presus de toate, apartenenţa la un grup, acest deziderat major al pubertăţii.
Toate acestea au fost posibile prin apariţia anime, acest liant pentru oameni nerealizaţi din punct de vedere socio-psihologic.
Pe acest blog veţi găsi articole şi analize ale acestui fenomen şi sfaturi pentru a vă proteja copilul de pericolul pe care îl reprezintă anime.
Autorul este o persoană care a cunoscut îndeaproape fenomenul şi mulţi dintre exponenţii „de vârf” ai „comunităţii anime” din Romania.
Să fie într-un ceas bun!
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
